Soarele stăruia împrăştiindu-şi razele peste imensul de apă. Transformată în baie de lumină Mediterana clocotea într-o culoare întocmai închipuită şi pusă acolo, din coşmarurile pe care le aveam cînd eram copil, referitoare la cum ar fi dacă s-ar despica pămîntul în două. Să vezi o zi plină de vară în deşertul de apă de lîngă Pembroke te face să te laşi de fumat, căldura asupreşte orice dorinţă oricît ar fi ea, dorinţa, de rece. Venisem la muncă iar zilele de muncă aici sunt îngrozitoare. Deşi încă dimineaţă, termometrul explodase deja, lumea nu venise, doar o siluetă a unei colege se zărea la poarta companiei.
Cea mai hidoasă dintre toate, Rose-Marie, femeia de serviciu. O făptură diformă, aveai impresia că e un copac scîlciat cu tălpi de melc în loc de picioare şi cu o cocoaşă suficient de proeminentă încît să crezi că poartă o sarcină pe spate, nu în burtă. O faţă comprimată pe care nu distingeai trăsăturile corect, nasul confundîndu-se cu buzele şi bărbia. Păşea agale cu picioarele-i tolănite parcă pe asfalt fiecare într-un lateral incert, producînd un zgomot nevrotic şi sacadat, cu o ritmicitate de ceas elveţian. Rose-Marie era gluma noastră preferată. Rîdeam de faţa ei de extraterestru anemic, de sînii ei prelungi ce se revărsau peste o burtă scobită mult prea mult înspre coaste, de cocoaşa ei "de Hugo", de părul alandala colorat cu cerneală veche, de mîinile-i de bărbat muncitor în construcţii şi de vocea guturală spre isterică, ce ne spunea de fiecare dată bună dimineaţa. Ba chiar o imitam lăsîndu-ne mîinile să danseze intenţionat pe lîngă corp în sensul "rose-marie-an" şi ţuguindu-ne buzele.
Dar ziua aceasta era să fie una însemnată pentru ea, ziua în care am înţeles că Rose era altceva decît ceea ce credeam noi, mai mult decît un clovn enervant ce ne distrugea speranţa unei dimineţi frumoase.
Stăteam lîngă piscină, ne relaxam cu totii, admiram copiii şefilor nostri cum se bălăceau în apă. La un moment dat una dintre femei începuse să urle disperată că nu-şi zăreşte copilul, cătînd cu privirea către apă. Nimeni nu s-a mişcat din loc, toţi eram confuzi. Din spatele nostru Rose-Marie, cu mersul ei "melcian" a ajuns pînă spre bazin şi dintr-o dată s-a desprins de pe barele de protecţie şi a a intrat în apă. După cîteva secunde o vedem cum iese cu copilul din apă, şocaţi de uimire.
Însă nu asta a fost partea care a făcut-o pe Rose-Marie eroină în ochii mei, ci momentul în care se dezbrăca, moment văzut şi remarcat numai de mine, cel care deja se simţea vinovat pentru toată cavalcada de insulte, persiflări, glume de prost gust la adresa ei. Părul ud lipit de faţă strălucea de data asta într-un mod aparte, adus spre frunte descoperea o cicatrice ce pornea din creştetul capului şi se termina în călcîi, trecînd prin torace, abdomen, rotindu-se pe după coapse şi copleşind ciolanele subţiri, lipsite de formă. Un cîntec de jale se desprindea de pe ochii ei desenaţi, blînzi şi calzi dintr-o dată. Mila ce m-a străbătut din cap pînă-n picioare, la fel de lungă şi profundă precum acea rană de pe pretutindenea corpului ei, a stăruit pînă în clipa în care într-o zi am auzit că Rose-Marie se aruncase de pe stîncile înalte săpate de valurile mării din Malta. Cîteodată dimineaţa o văd leneşă cu cochilia în spate spre poartă...

I am like a box, empty inside
With some lights and two wings beside
One of them its alive, and flies
Anouther one suffering in pain, cry.


I feel like a cube with more then six faces
Like a mirror ripped in two spaces
One its for my beauty and truth
Anouther one looks like you.


I feel like a tree in a red dress
So fragile in my white emptiness
I feel so yellow and green
But more then this, like seventeen.


I feel like a child with a dead mother
Replaced by birth, I dont bother
Walking arround in a dirty street
With a car or with my only one foot.


I feel like an angel, again with one wing
All the sky in my eyes to bring
I still look like a type of car
Old and cruel, walking so far.