Iarna drumul către casă prin pădurea de puiet
Încărcată c-o desagă, bante vîtul desuet
Mi-am legat de cingătoare doar surcele
Mîinile-ngheţate dor, lacrimile dor şi ele.
Singură privesc în zare ceaţa fără de sfîrşit
E un alb atins de groază peste cîmpul infinit.
Într-un nor holbat se-nnalţă vîrful lung
Al bisericii din sat, cu privirea îl străpung.
Uite-mi casa în plin gol că mi se-arată
Goală e şi ea, peste poartă răsturnată.
De cînd a plecat la luptă, tatăl meu,
Singură o ţin pe toată, doar cu bunul Dumnezeu.
Focul stins de mult îl caut printre jarul negru tuci
Iar pe masă zac bolînde, seci, amare, nişte nuci
E pustiu iar plînsul şi el mă apasă rece,
Mă scufund în timpul ăsta, care, nu mai trece.
Se aude-un pas de cal, vine în cadenţă lentă
Ori o fi şi asta doar în mintea mea dementă;
Dar se-aude şi mai tare, tîrîit printre nămeţi.
Nu. Aici de multă vreme nu e sat de călăreţi.
Au plecat cu toţii gloată să ne apere pe noi,
Să ne scoată din durere, disiluzii şi noroi,
Să se-nfunde-n cimitire, au plecat în Rai
Să rămînă peste timpuri o statuie fără grai.
Ropotul cel lin de pas se aude şi mai tare,
Nu pricep cu ochii mai nimic în crunta zare.
Vîntul aprig viscolind îl poartă-n casă.
Nu. E doar sărăcia lîncezindă de pe masă.
Eu adorm încet şi cald lîngă flacăra cea stinsă
Cîinele se uită trist cu labuţa lui întinsă.
Ce noroc să-i vezi privirea, ce minune
Revarsată ca o binecuvantare peste lume.
Bîntuită de durerea viselor prea destrămate
Ma închin în taina lumii mele disperate.
Şi alunec fără vrere pe cărarea de prin sat
Unde e călare tata, de pe front înnapoiat.
Plin de sînge, năvălit cu tîmpla-n coamă,
Calului rănit în mers îi vine să adoarmă,
Hainele-i strîmtate de atîta ger, şlefuite în durere,
S-au lipit de şa, dar mînă cu putere.
Şi alerg ca o nebună să-l proptesc de braţul meu,
Să îl duc în patul unde zace numai Dumnzeu.
Dezlipit de cal se lasă într-o mînă pe zăpadă
Îndreptîndu-şi ochii roşii către mine, să mă vadă.
Să vorbesc ceva aş zice că nu ştiu ce să mai zic
Am o mie de poveşti, dar acum n-o sa le stric.
Şi el are altă mie de-ntîmplări şi de poveşti:
"De pe armă, fată scumpă, mîna mea să dezlipeşti".
Stropul de cuvînt din gura-i spumegîndă de amar
M-a cuprins cu nefiinţa-i răzvrătită în zadar
Drumul pînă-n şezătoare este zbor de rîndunea
Nu mai simt nici greutatea transformată in perdea.
Limpede se duce gheaţa de pe frunte, de pe păr
Îl ating c-o frică, parcă, nefirească... în răspăr
Nu ştiu somnul ăsta dulce de-l trezeşte negreşit
Sau de insăşi moartea acră somnul i l-a amăgit.
Cîinele şi el tresare şi-l sărută pe picior
Chiar şi lui, prieten drept, i-a fost pîn-acuma dor
"Iată-l, a venit, aici e, lîngă mine doarme dus
Nu-l trezesc, îi cînt în vise, pîn' la ălălalt apus".
Îi spun chiar de nu mă vede şi chiar de nu mă aude
Cîte zile-am pătimit, zile multe, zile surde
Cum din seaca mămăligă am mîncat si eu şi-un cîine
Amintindu-ne de vremea cînd pe masă era pîine.
Că nici răsăritul n-avu mari puteri să mă alinte
Îmi spunea că eşti în viaţă, dar eu tot credeam că minte
Grîul susurînd în vînt povestea pe unde eşti
Iar eu, vai de mine tată, eu credeam că nu mai eşti.
Şi din gînd în gînd alunec în 'cest somn mai liniştit
Şi din somn în somn visarea iarăşi m-a descumpănit.
Şi din vis în vis bătrînul se trezeşte sănătos
Faţa-şi spală şi mănîncă şi-i dă cîinelui un os.
Mai puternic ca-nnainte, mai cu forţă, mai bărbat
Stă şi-ngîn-un cînt de arme, legănîndu-se pe pat.
Raza soarelui plezneşte peste mîini şi peste faţă
Ma trezesc şi eu din vise, că se face dimineaţă.
Şi-l întreb dacă-l mai doare dacă rana-i vindecată
Dacă moartea asmuţită în pustie e plecată.
El se uită vag prin mine, n-o putea să mă audă
Mă apropii şi în beznă mă lipesc de pilea-i udă.
Îl ating c-o mîngîiere, dar el mut în tihna-i bleagă
Nu se mişcă, nu clipeşte, în puterea lui întreagă
Se ridică în picioare, se propteşte pe fereastră
Şi cătînd în hău rosteşte către-o pasăre măiastră:
"Unde eşti tu fiică dragă, m-am întors de la război
Hai intoarce-te acasă, sa ne revedem şi noi
Unde eşti, casa-i pustie, plîng pereţii înlemniţi
Nici copacii nu mai mişca, au rămas încremeniţi...
Am ucis o lume-ntreagă, am călcat peste morminte
Am lasat copii sa moară, i-am lăsat fără părinte
Am fugit din faţa sorţii, dar pacatele se-ntorc
Sfrederind în suferinţă lacrimile mi le storc.
Dacă asta-i răzbunarea Domnului ca s-o primesc
Eu mai bine în mormînt vreau de azi să odihnesc
De oi fi şi tu acolo sufletul să ţi-l mîngîi
Ca in zilele mai bune, ca în ziua cea dintîi"
Glasul i-l aud prea bine, parcă tună din văzduh
Parcă gura lui albită ceartă faţa unui duh
Parcă zbiară din adîncul unei peşteri fără fund
Dintr-un iad şi mai degrabă eu sunt cea care m-afund.
Tresărite în ureche urletele se-nmulţesc
Mîinile-i se mişcă-n grabă, feţele-i se urîţesc
Neagră-i barba, negri-s ochii, dinţii se arată albi
Ce nalucă-ngrozitoare, tatăl meu cu perciuni dalbi.
Cerul dimineţii plînge, plîng şi eu de ne-nţeles
Spre biserică în fugă drumul eu mi l-am ales
Preotul o să-nţeleagă, o să-i spun ce s-a-ntîmplat
Tatăl meu, nălucă neagră, de diavol e mînat.
Pe veşmintele-i de ceară curg doar lacrimi sîngerii
Nu din rănile de spadă, nu din corpurile vii
Dracii toţi îi are-ntrînsul, îngeri-i sunt alungaţi
Fără vlagă fug pe ceruri, bieţii sfinţi înaripaţi.
Zbor pe panta troienită la biserica din vale
Oamenii zburînd şi ei mă opresc din a mea cale:
"Mergi 'napoi nălucă prostă, chioară eşti pe un' te'ndrepţi
Tu cu Dumnezeu din ceruri vrei aievea să te cerţi!".
Ce-or fi vrînd să spună oare şi de ce să mă întorc.
"Lîngă tine mor copiii, iar pisicile nu torc
Stafie eşti, mîndră fată, nu mai eşti de pe pămînt
Te găseşti şi tu de vrei, uite-acolo, la mormînt!".
Doar părintele să-mi spună c-am plecat pe alte lumi,
Altfel nu cred spusa tîmpă ale unor căpcăuni.
Dar biserica e goală, chiar şi de învăţături
Sfinţii pe pereţi pitiţi, printre nişte crăpături.
Învelit în straie negre preotul se roagă greu:
"Izgoneşte-o din altar, Bunul nostru Dumnezeu
Nu lăsa să-ţi intr-n casă, blestematele stihii
În veşmînt de domnişoare cu podoabe aurii".
Candela din susul crucii stinsă fost-a cred de vînt
Iară preotul se plînge că sunt dracul pe pămînt
Seamănă cu tata însă, cînd cutremurat de frici
Zbiară-nmărmurit de groază de acolo pîn-aici.
"Scumpule parinte, iarta-mă te rog de indrăzneală,
Să vorbesc aş vrea despre-o mare rînduială
Tatăl meu îl pune pentru slujba-ţi sfîntă
Pentru el te roagă, pentru el... şi cîntă.
Căci de cînd venit-a din razboi acasă
Nu-l mai văd ca tată, de nimic nu-i pasă
Urlă precum lupii noaptea dupa lună
Chipu-i precum moartea, vocea-i cam nebună.
Iar de dimineaţă tata nu mă vede, nu mă simte
Plîng întruna Doamne, ajuta-mă.... iubit parinte
Tînjesc de dorul lui de ani de cînd e-n luptă
Aşa cum vezi, slăbită de puteri cu faţa suptă"
Pe ţoalele întinse, în freamăt, duhovnicul se zvîrcoleşte
Din gură-i ies cuvinte, dar el nu mai vorbeşte:
"Piei drace de la mine, aici stă doar Isus
Din casa asta pleacă, nu am nimic de spus".
Cu sufletul zdrelit mă-ntorc în a mea casă
Iar tata nu mai e, doar dracul sta proptit în coasă
Toporul prind cu mîna, şi il ridic spre dînsul
Nu mă mai doare dorul, nu mă mai doare plînsul...
Şi il înfig cu sînge în capu-i plin de coarne
Ce sangerand dispare. Îl văd pe tata, doarme
Zăcând în pat, dar mai cu viaţă lîngă mine:
"Tu fata tatii, m-ai omorît şi m-ai luat cu tine".
Acuma văd că stafie eram şi bîntuiam tot satul
Dar plec spre Rai cu tata, uitînd de Necuratul
Spre campuri verzi si ingeri, spre pace, spre caldura
Lasînd acas-un cîine întins pe bătătură.
