Îmi tot storc creierii să-mi pot aminti cum era aia cu Lina care nuş' ce Dumnezeu făcea în Tablout lui Mendeleev. Măcar de Mendeleev mi-am amintit, vezi tu. Dar ce îmi aduc eu aminte mai profund şi mai hilar despre Domnul Poenaru este palma de după ceafă pe care mi-am luat-o la o oră de chimie cînd habar n-aveam ce proprietăţi are apa. Pentru mine apa era insipidă, incoloră şi... interesantă. Şi-a dat lejer ceasul de la mînă şi m-a mai întrebat de-odată: "auzi mă Ilie, tu ai citit ceva pentru azi?". "Ia una insipidă (şi ăsta era doar începutul, momentul în care toată pulimea din clasă rîdea cu lacrimi), ia-o şi p'asta incoloră şi mai ia şi una inodoră să o ţii minte". Vă jur că tot ce spun e adevărat. Şi totuşi nu m-am înfuriat cum mă înfuriasem prin a cincea pe Dobrila care ne-a aliniat ca să ne tragă cîte-o linie la palmă. Nu m-am înfuriat pentru că îmi plăceau ochii lui. Să nu se creadă că sunt pe partea ailaltă, dar de cîte ori intra în clasă mă fixam ca un melc pe ochii lui. Mi se păreau atît de departe duşi de culoarea ştearsă şi atît de sinceri. Şi ca în tot acest clişeu să încapă şi delirul, îl priveam drept imortal. Nu glumesc cînd spun că am avut cîteva repere de imortalitate in satul meu natal. Să vă aduc aminte de popa Nicolae, vecinul meu de peste gard, despre care credeam că este însuşi Dumnezeu, în ciuda potrivniciei mele arhicunoscute în raport cu preoţii. Să mai spun despre prietenul bunicului meu Nea Ţiuleanu, inventatorul inventatorilor, în casa căruia intram ca într-un labirint, pentru că era ticsită de tot felul de pîrghii cu efect imediat, concret şi fascinant? Să mai spun despre Goidan, omul a cărui sudoare nu mi s-a părut niciodată urît mirositoare tocmai pentru că mirosea a cărbune şi pămînt. Ei bine, toţi oamenii aştia au acum şansa să fie pămînt şi cărbune. Cărbunele cu care eu mi-am desenat copilăria. Pămîntul pe care o să calc cu milă ca nu cumva să le rănesc amintirea. Domnul Poenaru, pentru că nu vreau să vorbesc despre moartea Domnului Poenaru, mi-a răscolit amintiri pe care vreau cîteodată să le îngrop, sperînd astfel să scap de durerile de inimă pe care mi le dau. Eram pe undeva prin biblioteca Doamnei Poenaru, soţia distinsului nostru profesor. Căutam un roman SF, mărturisind că pe la vreo 12-13 ani asta voiam să citesc. Domnul Poenaru mi-a spus că eu sunt "un SF", dacă tot aveam întrebări despre încrucişarea cromozomilor la vîrsta aia. "Mai bine pui mîna pe carte... " mi-a replicat. Da, o să pun mîna, îi spun acum, n-am apucat încă... e nescrisă. Şi ca o ultimă amintire. Laboratorul de chimie era cîteodată un loc de mare haz. Am o poveste cu Domnul Poenaru pe care n-o s-o pot uita pînă cînd ajung în Raiul în care se gaseşte domnia lui acum. Un profesor de chimie rămînea mai tot timpul în pană de alcool, pentru că "dracii" îl beau înainte de ore. Soluţia: a fiert dopuri de plută şi a turnat rezultatul în alcool. Vă imaginaţi "aere" şi în acest fel a descoperit omul cine sunt făptaşii care cereau, unul după altul, voie la toaletă. Povestea ca povestea, dar adevărul este că niciodată n-o puteam crede. Printr-o ironie a sorţii am ajuns să fiu student la biologie şi chimie. Studenţie, colegi, prieteni, gagici.... Domnul Poenaru mi-a venit în minte într-o zi cu povestea lui "gazoasă" şi am zis să fac o încercare. Am fiert aşadar dopuri de plută şi am pus "soluţia" într-o sticlă de vin pe care mi-o trimisese mama prin autobuz. Nu spun ce s-a întîmplat, ar fi mult prea "urît mirositor". Şi cum eu nu ştiu altceva mai bine decît să "poezesc", voi lăsa cîteva versuri în amintirea profesorului Poenaru:




În grădina cu lalele
Pe la vîrfuri pline-n rouă
De pămînt şi stele
Ne găsim în vorbă nouă
Şoapte despre amintiri
Rupte-n două
Noi şi moartea asta de sictiri
Prefăcînd că plouă.


Cum ne strîngem iar grămadă
Întrebînd firesc
Să ne ungem cu pomadă
Unde teii cresc
Parfumţi cu busuioc
Zîmbitori şi certăreţi
Cu noroc
Sau cu lacrimi pe pomeţi.


Mîine vin şi eu maestre
Să te-ntreb ceva
Despre geamuri şi ferestre
Despre undeva
Să ne liniştim acasă
Sub salcîmul alb
Unde-i ţiuca ta pe masă
Unde-ţi părul dalb.


La sfîrşit de suferinţă
Nu te plîng.
Poenăresc
Pe cuvînt şi cu căinţă
Veselesc.
Căci noi ştim că rosturi n-are
Amintirea ce-mi aduci
Îngropat
în întrebare
Moartea n-o s-o mai apuci.



Aceasta poezie este dedicată memoriei Profesorului Poenaru şi o trimit cu sufletul celor doi copii ai săi, prieteni ai copilariei mele, Livia şi Alin, precum şi minunatei Doamne Poenaru. Iulian Ilie

Motto: "Ei lasă că n-o să mai murim
Suntem din pitra arsă şi venin
Suntem aşa cum ne-amintim
Senin, deplin, senin."
(Iulian Ilie, Fantasmagoria)

Mîndro, unde ai plecat?
Unde te-ai ales cu dorul
Să îmi ardă mie sporul
De nu te-ai înduplecat.

Mîine hai în bătătură
Să mă cerţi că am băut
Un vin tare de demult
Prefăcut la mine-n gură.

Lasă toată supărarea
Ne petrecem doar un pic
Că şi-aşa mai mult nimic
Am luat cu departarea.

Iar luatu', tot luat
Nesătul de timp şi ani
De-acaret şi gologani
Amăgit şi supărat.

C-a trecut o vreme multă
De cînd nu m-am îmbătat.
Las' că sunt şi eu bărbat
Într-o vreme-atît de cultă.

Hai să ne sporovăim
Depănînd în grabă anii
Şi ce dracu-avem cu banii
De ne tot împotrivim.

Mîndro, hai acum acasă
Nu pleca din nou mereu
Să rămîn doar eu şi eu
Într-o lume-atît de falsă.