Să-mi spui te rog cînd o să mor
Să nu cumva să mă trezesc în noapte
Că sunt un rătăcit, un călător
Printre-ale Universului cărări întortocheate.



Să-mi spui să mă trezesc să te sărut
Să-ţi zic şi ultimul secret ce-l ţin în mine
Prizonier, din prima zi în care te-am văzut
Apoi mă las încet să plec pe versuri şi pe rime.



Să-mi spui că-n cale dacă te-ntîlnesc
Şi nu eşti tu, să te aştept pe stele cristaline
Să-mi spui că tot ce ştiu, ce cred şi ce iubesc
Sunt rătăcite-n Univers, dar toate sunt în mine.



Să-mi spui te rog cînd o să mor
Să mă trezeşti în inima-ţi în fiecare clipă
Să mă agăţi lîngă icoane, alături de un dor
Sfîşietor, de cel plecat pe căi de cer şi de risipă.

Cîteodată cînd mi-e dor, adorm pe-o parte
Visez că sunt nemuritor
Cînd mi-e dor
Nu-ţi spun de cine... eşti mult prea departe
Eşti mult prea cuminte.
Şi mult prea uşor
Cînd mi-e dor
Mă doare de toate.


Cîteodată şi dorul adoarme cu mine
Somn uşor!
Cînd mi-e dor
Îmi caut bucata din tine
Bucata aceea cuminte
Cu care mă-nsor
Cînd mi-e dor,
Şi-o pun strajă la starea de bine.


Cîteodată nimic nu mă face să-mi fie
Nici rece nici cald. Simt că mor
Cînd mi-e dor
Mă agăţ de-o secundă, de-o zi, de o mie
De-o bucată de cer
Şi devin cascador
Cînd mi-e dor
Cred că dorul îţi vine şi ţie.

În mine nu-i nici Dumnezeu şi nici noroc
Şi nici prea multă fericire nu-i în mine
Căci Dumnezeu s-a prăpădit în foc...
Cică norocul stă pe vine
Şi dacă tot nu le mai am în mine
La ce folos, le mişc din loc.



În mine s-a născut din sărăcie
Un alt copil, mai bun şi mai frumos
Să facă ce-mi convine numai mie...
Nenorocit înfometat şi puturos
Schilod cu pielea atîrnată-n os
Să facă dintr-un leu o mie.



N-am învăţat să fiu nici bun şi nici cuminte
N-am învăţat să fiu decît fertil
Să-nsămînţez tot cerul cu cuvinte...
Îmi spune tatăl meu, umil:
'Tu-ţi dumnezeii mă-tii de copil
Nu ştii s-asculţi şi de părinte.



Unde-ai plecat lunatic printre ţări
Unde-şi sunt oasele-ndreptate
Acolo unde nu sunt mări
Acolo... să mănînci de toate
Dar o să vii tu fără doar şi poate
De un' te-ai dus în lumînări.



Eu ce să spun, găsesc că tata
Ar fi avut dreptate într-un fel
Că de-ar fi fost mai bună sapa
Aş fi rămas aici cu el
Să-mi construiesc o casă de oţel
Să-mi sap la bătrîneţe groapa.



De ce m-am dus la şcoală ca un prost
De ce-am mîncat bătăi în cap
Avea şi tata brînză, n-avea rost
N-avea nici masă nici dulap...
Şi m-aş fi prefăcut că scap
De Dumnezei în zilele de post.



Aş fi jucat o piesă într-un rol
Crescut ca un cuvînt de jale
Vîndută unui scriitor pe-un pol
M-aş fi-nchinat măriei sale...
Tată, dă-mi tu şi astăzi de mîncare
Dă de mîncare sufletului gol.



De ce-am înfometat atît de greu
Cu balele întinse pe-o felie
Mă doare timpul... timpul meu
Îmbătrînit, cu riduri şi chelie
Cu Sfînt Ion şi Sfînt Ilie
Al dracu' timp... ce derbedeu.



Şi cînd s-o stinge tata oare
O să mai sărăcesc un pic
Cu Dumnezeu în Postul mare
Cu Dumnezeul cel pitic
Lipit cu timbru pe un plic
Cerîndu-mi mie îndurare.



Şi cînd s-ar stinge mama-n zi de mai
O clipă l-aş striga de pe pămînt
Să-i spun că de noroace nu-i bai
Să-i spun că el e doar cuvînt
Întortocheat în Iaduri şi în vînt
Şi izvorît din mine către Rai.



În mine nu-i nici Dumnezeu şi nici iubire
După o viaţă-ntreagă pe cărări
Şi nici o rugăciune de mărire
Şi nici icoane sau cîntări
Nici de mîncare şi nici mări
Şi nici prea multă fericire.