Sunt doar cărămizi şi pietre în oraşul interzis
Doar ziare aruncate, geamuri sparte, teatru-nchis
Nu răzbate nici un fir, iarba moarta se fumează
Sunt executaţi cocorii, asta nu interesează.


Ghemuite prin palate, gîndurile dorm şi dor
Mai tresare cîte unul, cocoţat pe un picior.
La tribună instalat se rosteşte-n microfoane,
Revoluţii adormite, revoluţii de butoane.


Minţile spălate astăzi, mîine sunt din nou murdare
De alegeri de cuvinte aruncate la-ntîmplare.
Purtători de coroniţe, pionieri de alta dată
Cîntă în democraţie astăzi. Melodia-i eronată.


Sclavii merg către uzine, în hipnoză şi delir
Nu mai sunt cocori nici iarbă, nici măcar un cimitir.
Indignată ploaia însăşi moare zi de zi mai mult
Unde să-şi atingă stropii, dacă nu avem pămînt?!


Iară eu privesc iubirea pentru cărămizi dresate
Să loveasca doar puterea, ba în piept sau chiar pe spate
Îmi ademenesc cuvîntul de sub gravul accident
Că oraşul interzis m-a trimis în Occident.