Noi nu invingem niciodata, ne-am nascut cu sanse moarte, asta m-a invatat pe mine natura mea interioara. In coltul acesta ascuns, mic cat o pastila de antinevralgic in care strangem o sumedenie de nervi, dezamagiri si dureri framantate de manie, colt pe care noi l-am numit suflet se dezlantuie un razboi cu propriul eu. Ma inchid in camera si visez la ceea ce altii au si eu nu pot avea niciodata, la libertatea de a fi normal.
Priveam uneori de la balconul camerei mele inchiriate din Navodari. Intr-un morman de gunoi un caine isi cauta ceva de mancare. M-a cuprins de fiecare data un sentiment de mila, in inima mea se rasfrangea foamea acra, printre dintii sarmanului se intrezarea scrasnetul sangerand al lipsurilor. Un soi de sticla sparta ce-ti irita creierii. Si daca duc gunoiul si ma apropii de el ma musca. Pacat pentru ca i-as fi dat ceva mai bun de mancare, n-ar mai fi fost obligat sa traga dintr-o cioara moarta.
La noi in satul in care m-am nascut era un baiat caruia toti ii spuneam Fetel. Copilul asta fusese luat din orfelinat de o femeie ce mai tarziu se apucase de baut si care nu avusese grija de educatia lui mai deloc. Se auzea ca lipsurile l-au facut sa manance ciori moarte. Dumnezeule, ce ingrozitor, ce dezgustator! In schimb Fetel avea un dar innascut de a-i face pe ceilalti mai optimisti. Atunci cand mergea pe strada isi imagina ca merge calare pe o masina, imitand cu exactitate fiecare sunet al motorului, ambreajul, acceleratia, frana. Multora li se facea mila si-i mai dadeau cate-o paine, de pilda nea Nicoleto, un italian batran, afacerist de mahala care vindea suc la pahar in centrul Greciului meu natal:
- Stai ma asa sa-ti dau o paine!
- Arunc-o bre in remorca, se rastea Fetel!